Skip to content Skip to left sidebar Skip to footer

Sate apartinatoare

Rostoci

Rostoci (Raztocz, Rastolcz, Alsoketrasztolcz, Felsőketrasztolcz) este un sat în comuna Pleșcuța. Prima atestare documentară a satului Rostoci apare la 1439. Revoluţia de la 1848-1849, condusă de Avram Iancu, a marcat şi zona Comunei Pleşcuţa. O parte din locuitorii zonei, au făcut parte din legiunile lui Avram Iancu, luptând pentru emancipare naţională şi socială. Odată cu înfrângerea Revoluţiei, numeroşi localnici au fost judecaţi sumar şi condamnaţi la moarte, fiind executaţi împreună cu prefectul Ioan Buteanu în localitatea Iosăşel. Sub presiunea maselor, după anul 1867, după înfiinţarea dualismului austro-ungar, în majoritatea comunelor s-a adoptat oficial şi limba română. Contribuţia locuitorilor din zona Pleşcuţa și împrejurimi la Primul Război Mondial a fost mare și dureroasă, constând în pierderi materiale semnificative și în pierderi umane irecuperabile. După terminarea războiului s-a introdus peste tot în administraţia locală, deci şi în administraţia Comunei Pleşcuţa, limba română ca limbă oficială. În perioada celui de-Al Doilea Război Mondial zona a fost puternic bombardată de aviaţia germană şi de cea americană. Nu puţini locuitori din zonă au fost ucişi şi numeroase aşezăminte distruse.

Satele Gura Văii și Rostoci sunt legate între ele prin drumul comunal DC 53 Gura Văii-ieșire din DN 79A-Rostoci.

Evoluția demografică a satului Rostoci decurge astfel : în 1720 erau 9 familii; în 1851 erau 389 de locuitori; în 1890 erau 355 de locuitori; în 1930 erau 291 de locuitori; în 1992 erau 200 de locuitori; iar în 2002 erau 140 de locuitori.

Biserica de lemn din Rostoci, județul Arad, cu hramul „Adormirea Maicii Domnului”, a fost folosită până în anul 1957 când a început construirea unei alte biserici de zid. Noua biserică păstrează hramul vechii biserici de lemn.

Tradiţiile şi obiceiurile locale sunt structurate pe trei categorii: obiceiuri calendaristice, evenimente ale ciclului familial şi ocupaţii tradiţionale. Între obiceiurile calendaristice întâlnim practicile legate de Anul Nou, când copii merg pe la casele oamenilor cu sorcova, făcând urările tradiţionale la începutul anului. În ajunul Anului Nou femeile obişnuiesc să facă aşa-numitul calendar de ceapă, după care ele ştiu să citească care luni ale anului vor fi secetoase şi care ploioase. În acest sat se practică toate obiceiurile creştine legate de sărbătorile religioase de peste an. Dintre obiceiurile legate de ciclul familial, cele mai importante sunt cele de la botez, nuntă şi înmormântare, asemănătoare mai mult sau mai puţin cu cele specifice zonelor învecinate. Un obicei mai aparte, care nu se întâlneşte în toate zonele judeţului, este legat de nuntă. În ajunul nunţii, acasă la mire se confecţionează steagul. Pe o coadă de steag se coase o faţă de masă brodată şi ornată cu dantelă, pe care se pun flori din hârtie, panglici colorate, panglică de tricolor național, iederă, şi busuioc. Steagul este purtat şi jucat în faţa alaiului de un stegar, de obicei un prieten bun al mirelui. Un obicei cu semnificații deosebite este claca, organizată în situațiile în care este necesar un volum mare de muncă. La clacă participă un număr mare de săteni. Claca se organizează la prăşit, la cosit, la cules recolta, dar și cu alte ocazii.

Zona acestui sat prezintă un mare potenţial turistic, date fiind varietatea vegetaţiei, aerul ozonat, produsele tradiţionale, clima blândă și, nu în ultimul rând, frumusețea locurilor și a peisajelor. Împrejurimile oferă posibilitatea practicării turismului şi agro¬turismului: drumeţii și pescuit pe malurile Crişului Alb sau în pescăria de la Rostoci.

Din dorința de a interacționa cu fanii paginii noastre, vă invităm să ne împărtășiți amintirile dumneavoastră legate de locurile natale, lăsând un comentariu la postările noastre.

Credit Foto: Ligia Moț
Informațiile au fost culese din cartea „Dicționarul istoric al localităților din județul Arad”, volumul II, coordonatori Sorin Bulboacă, Doru Sinaci si de pe site-ul https://ro.wikipedia.org/wiki/Biserica_de_lemn_din_Rostoci

Tălăgiu

Tălagiu (Talagy, Talats) este un sat în comuna Pleșcuța. Prima atestare documentară a satului Tălagiu apare la 1439. În secolele V-X (perioada de cristalizare a relaţiilor feudale), zona comunei Pleșcuța, era sub stăpânirea voievodului Menumorut. În secolul al XIII-lea, domina această zonă Ahtum, urmaşul lui Menumorut. În urma înfrângerii lui Ahtum de regele maghiar Ştefan, maghiarii împart zona în cnezate şi voievodate. După bătălia de la Mohacs din 1526, pierdută de maghiari în faţa turcilor, se înfiinţează Principatul Transilvaniei, din care făcea parte şi zona Pleşcuţa, fapt atestat de documente aflate în custodia Muzeului din Arad. În aceste documente se menţionează că în anul 1552 Pleşcuţa intră sub dominaţie otomană, fiind cedată unor spahii. În anul 1593 zona văii Crişului Alb este eliberată de sub dominaţia otomană de voievodul Mihai Viteazul, iar după asasinarea acestuia zona intră din nou sub dominaţie maghiară. Din anul 1683 zona intră sub dominaţie habsburgică, dominaţie care s-a extins şi peste Ungaria. Limbile oficiale impuse în administrație erau maghiara şi germana, fapt care explică denumirile maghiare ale localităţilor. Castelul din sat (actualmente școală) a fost martorul acțiunilor lăncierilor lui Avram Iancu în 1849. Satul Tălagiu este ceea mai mare localitate de pe raza comunei Pleșcuța.

Satul Tălagiu se leagă de satul Vârfurile, prin drumul comunal DC 51 Vârfurile (ieșire din DN 76) – Tălagiu-Aciuța (inserție în DN 79A).

Evoluția demografică a satului Tălagiu decurge astfel: în 1720 erau 8 familii; în 1869 erau 910 locuitori; în 1910 erau 1.098 de locuitori; în 1922 erau 1.000 de locuitori; în 1992 erau 660 de locuitori; iar în 2002 erau 465 de locuitori.

La începutul secolului al XVIII-lea a fost edificată o biserică de lemn, cu hramul „Sf. Arhangheli”, situată pe locul numit Budu. Tradiția consemnează că de aici, biserica a fost mutată pe Dealul cu meri, de unde, în cele din urmă,a ajuns pe locul actualei biserici. În biserică exista un antimis sfințit în anul 1736, iar pe ușile împărătești se afla înscris anul „1783”. Un document din 1854 menționează că biserica ar fi fost edificată în 1790. În anul 1860 biserica este pictată de Ioan Demetrovici. În anul 1931, Secția pentru Transilvania a Comisiei Monumentelor Istorice, aprobă demolarea bisericii din Tălagiu, de unde, referentul Coriolan Petranu, propunea păstrarea antimisului din anul 1736, a unui scaun episcopal (tron arhieresc), a unei ripide vechi și a unui chivot executat în anul 1800 de preotul Sirca. Biserica a fost demolată numai în anul l935, fiind înlocuită cu actuala biserică de piatră ce poartă hramul celei vechi.
În sat există o grădiniţă și o şcoală primară. Grădiniţa din Tălagiu îşi desfăşoară activitatea în două săli, la fel ca şi şcoala primară din localitate.

Economia cunoaște în prezent o dinamică puternică, cu creșteri importante semnalate în toate sectoarele de activitate. Sectorul economic secundar este reprezentat de exploatările de andezit, de exploatările forestiere și de prelucrarea lemnului. În trecut zona era recunoscută pentru exploatarea argilelor caolinoase la Tălagiu, în prezent aceste exploatări fiind dezafectate. Majoritatea celor ce au muncit în aceste exploatări s-au orientat spre munca pământului şi creşterea animalelor.

Zona satului Tălagiu prezintă un mare potenţial turistic, date fiind varietatea vegetaţiei, aerul ozonat, defileul Crişului Alb, produsele tra¬diţionale, clima blândă și, nu în ultimul rând, frumusețea locurilor și a peisajelor. Împrejurimile oferă posibilitatea practicării turismului şi agro-turismului: pescuit pe malurile Crişului Alb şi drumeţii spre cabanele de pe Dealul Mogoş din Tălagiu. Se mai pot vizita câteva obiective interesante cum ar fi Grota Haiducilor de pe Valea Ursului care reprezintă un refugiu în care se ascundeau sătenii în timpul celor două războaie mondiale. Un alt obiectiv este cariera de caolin sau apa tămăduitoare de pe Valea Galiței.

Din dorința de a interacționa cu fanii paginii noastre, vă invităm să ne împărtășiți amintirile dumneavoastră legate de locurile natale, lăsând un comentariu la postările noastre.

Credit Foto: Ligia Moț
Informațiile au fost culese din cartea „Dicționarul istoric al localităților din județul Arad”, volumul II, coordonatori Sorin Bulboacă, Doru Sinaci si de pe site-ul https://ro.wikipedia.org/wiki/T%C4%83lagiu,_Arad

Aciuța

Aciuța (Acsfalva, Kisachwea, Acioviţa) este un sat în comuna Pleșcuța. Prima atestare documentară a satului Aciuţa datează de la 1386. Descoperirile istorice arată că în această zonă s-a locuit încă din epoca de piatră. Acest fapt este confirmat de săpăturile arheologice din zonă, care au scos la iveală topoare cioplite de silex, răzuitoare, vârfuri de lănci şi alte obiecte primitive. Tot săpăturile au scos la iveală şi obiecte din argint: 2 inele cu ornamente de argint și fragmente de coliere, toate aflate la Muzeul Crişurilor din Oradea. Epoca dacică este reprezentată pe aceste meleaguri de tezaure monetare, unelte şi obiecte de cult, toate descoperite în urma cercetărilor arheologice coordonate de Complexul Muzeal Arad.

Satele Aciuța și Tălagiu se leagă de satul Vârfurile), prin drumul comunal DC 51 Vârfurile (ieșire din DN 76)-Tălagiu-Aciuța (inserție în DN 79A).

Evoluția demografică a satului Aciuța decurge astfel: în 1720 erau 9 familii; în 1851 erau 552 de locuitori; în 1910 erau 560 de locuitori; în 1930 erau 525 de locuitori; în 1992 erau 330 de locuitori; iar în 2002 erau 241 de locuitori.

În Comuna Pleşcuţa există biserică ortodoxă în fiecare sat, însă sunt numai patru parohii; trei dintre ele grupează câte două sate: o parohie formată din satele Aciuţa și Pleşcuţa, o parohie formată din satele Budeşti și Dumbrava.

În trecut zona era recunoscută pentru andezitele din cariera de la Aciuţa, în prezent aceste exploatări fiind dezafectate. Majoritatea celor ce au muncit în aceste exploatări s-au orientat spre munca pământului şi creşterea animalelor. Majoritatea terenurilor cultivate cu cereale, cartofi şi legume sunt amplasate în lunca Crişului Alb. Surplusul de produse agricole este valorificat pe pieţele din Brad, Gurahonţ, Sebiş şi Arad. Pomicultura este practicată în zonă încă din secolul al XVII-lea, prunul fiind cel mai vechi pom roditor cultivat. Fructele erau valorificate ca atare sau prelucrate sub formă de ţuică. Cea mai mare pondere în pomicultura practicată azi o are mărul. La fel ca prunele, merele sunt folosite și ca atare, şi pentru obţinerea ţuicii. Datorită producţiilor mari de fructe, în zonă au existat mai multe cazane de ţuică. Creşterea animalelor este o altă ocupaţie tradiţională şi permanentă a locuitorilor satului Aciuța. Localitatea deţine un mare potenţial furajer, păşunile şi fâneţele ocupând o mare pondere din terenul agricol aferent satului. Dacă în secolul al XIX-lea predominau efectivele de oi şi capre, după anul 1900 creşte numărul efectivelor de vaci şi porci. În perioada comunistă, în sectorul zootehnic al Cooperativei Agricole de Producție exista un număr mare de animale în cele 9 grajduri. Din păcate, azi clădirile sunt în ruină, neutilizabile. După retrocedarea pământurilor, locuitorii din zonă au început în număr tot mai mare să crească cai pentru muncile agricole. Alte elemente importante în economia satului Aciuța, și ale întregii zone, sunt lemnul şi piatra. Piatra exploatată în carierele de pe teritoriul comunei Pleșcuța era de foarte bună calitate și se valorifica fie în stare brută, fie în calupi sau sorturi. Producția carierelor era destinată și piaței interne, și exportului. După anul 1989, în urma privatizărilor, a rămas în exploatare doar cariera de la Aciuţa, care şi-a redus numărul de angajaţi de la 90 la 12.

Un posibil reper turistic al zonei este castelul în stil neoclasic de la Aciuţa, din secolul al XVIII-lea. Deşi potenţialul turistic al zonei este bogat, la ora actuală este foarte puţin valorificat.

Din dorința de a interacționa cu fanii paginii noastre, vă invităm să ne împărtășiți amintirile dumneavoastră legate de locurile natale, lăsând un comentariu la postările noastre.

Credit Foto: Ligia Moț
Informațiile au fost culese din cartea „Dicționarul istoric al localităților din județul Arad”, volumul II, coordonatori Sorin Bulboacă, Doru Sinaci

Ultima actualizare: 14:21 | 5.12.2022

Sari la conținut